"Urile, dezjnădejdile, patima se succedau neîntrerupt, fără nicio zi de linişte.
Nu ştiam ce hotărâre să iau, prea slab ca să fug, prea nenorocit să rămân."
“Ioana” de Anton Holban
Fumul de ţigară. Singurul lucru cald ce mai învăluia atmosfera de gheaţă. O tuse de neoprit. Paşi grabiţi pe asfaltul de beton rigid. Lacrimi in şanţuri adânci pe obrajii ei. Un suspin amar. O fiinţă vulnerabilă ce acum parcă trăia din urbanizare, din piatra moartă şi legea străzii. Trăia într-o lume schimbătoare şi falsă, în care nu poţi depinde de nimeni şi nimic pentru că mai apoi ţi se dovedeşte că te-ai încrezut orbeşte într-o iluzie, o speranţă deşartă ştiută doar de tine, aproape inexistentă. Trăia într-o lume în alb şi negru, într-o lume creată de oraş, într-o lume mincinoasă, plină de ură şi regrete, într-o lume lipsită de orice urmă de compasiune, într-o lume stearsă, automată, într-o lume robotizată şi ghidată de răzbunare şi gânduri crude. O privire tăioasă plină de răutate apasă asupra ei, când din greşeală cotul mâinii stângi îi atinge geaca necunoscutului. O rasuflare grea se simte în ceafă şi un murmur se aude ridicându-se în timp ce se îndeparta. Acum şi-a dat seama şi ea : ura si nepăsarea celorlalţi o contaminau pe zi ce trece. Numai priviri dureroase, vorbe de ocară, pumni furioşi ce se năpustesc asupra ei, vorbe aruncate într-o parte, şoapte spuse la ureche, toate o făceau să se simtă în plus într-o lume plină dar totuşi atât de goală pe dinăuntru.
Ambalajul pe care toţi îl afişează a fost deja rupt în faţa ei, nu mai are nicio valoare ; acum al şaselea simţ detectează orice în jur, o ajută să se îndeparteze cât mai mult de o posibilă dezamăgire ; legea străzii ; asta a învaţat-o să supravieţuiască între cuţit şi pistol. Şi-a dat seama că banul l-a făcut pe om lacom şi închis în sine, egoist şi plin de mândrie, orgolios şi suspicios. O monedă aruncată pe podea. Un scandal. Se năpustesc ca fiarele scoase din cuşti, se depăşesc pe sine, îşi încalcă propria raţiune doar pentru a obţine cheia pierzaniei : banul.
Gândul îi fuge repede în coace şi-n colo. Se opreşte la o imagine întipărită în mintea ei deja marcată de urban : un copil întinde mâna către ea, cu ochii înlăcrimaţi, desculţ pe betonul rece ; părinţii l-au părăsit în haos, într-o materie de nepătruns, prea densa pentru a putea fi combătuta de o singură persoană ; lăsat în voia sorţii în mijlocul prăpastiei, pe muchie de tăiş. Amintiri incerte rulează în mintea ei încă înceţoşată de patima ce-şi întinde ghearele morţii de plumb greu tot mai mult către vibraţia muşchiului vieţii, care a rămas încă nestrăbătut de ură şi păcat.
Dar pâna când va mai rezista sub presiunea din ce în ce mai apăsătoare a urii ? Pâna când se va mai agăţa de ultima ei fâşie de speranţă : conştiinţa prin care ştia cât de vulnerabilă este, însă care o ajuta să răzbească în faţa roţilor în continuă mişcare ale urbanizării ? La un moment dat se va pierde. Şi ce va face atunci? Va deveni o statuie în mulţimea de artefacte, cu ochii împânziţi de litere, cifre, semne, care deşi cândva au însemnat ceva mai mult decât nişte forme abstracte, acum sunt implementate în trupul şi mintea goală, ce se seacă pe sine prin tumoarea neagră a automatizării. Va deveni un corp rigid, mâncat de evoluţie, rece şi naiv, izbit ca o minge de pingpong de fiecare perete. Nu va mai ştii că trebuie să se îndepărteze, va trăi prinsă în abisul opac al comenzilor sacadate. Ca o marionetă în faţa viitorului incert, în permanenţa luptă cu sine. Partea întunecată de oţeluri se descătuşază şi îi acoperă naturalul ca rugina ce mănâncă fierul. Ruptă în mii de piese de puzzle, va fi ghidată de o formă puternică, ce trage sforile către un necunoscut periculos, o îndreaptă către uciderea fărâmei de suflet pur ce s-a retras în interior. Exteriorul modelat în expansiune va trăi pe repede înainte, în timp ce viaţa ascunsă undeva se va agăţa de un sl
ow-motion mult prea lent pentru a se prinde din urmă.
Va fi ca un porţelan vechi, spart in bucăţi minuscule, relipit, fraged, abia ţintuit la o aşa zisă formă iniţială, secătuit de crăpături adânci, perfect vizibile, dar aparent corecte,în imperfecţiunea lor,pentru fiinţa apoape monstroasă care a devenit.
Va fi ca o umbră goală, şubredă, ce se pierde în mulţimea robotizată, ce stă să se stingă, să dispară în neantul unui haos tehnologic alimentat de ură, răutate, lăcomie şi egoism.
Nu va mai rezista mult înainte ca autometamorfoza pe care o prevedea zilnic să se întâmple în sfârşit. Nu se va mai putea controla în faţa unei forţe ce devine mai puternică în timp ce ea, tot mai slabită. Confuzia o va apăsa şi nu va mai şti de care parte a realului să se agaţe pentru a trăi. Îi va fi prea frică să se ascundă în natural, dar prea frică să se alăture automatizării, în care va ajunge oricum dacă nu ripostează. Va trebui să aleagă între săgeata sau suliţa care o va străpunge.
Deja simţea pumnalul rece, întors de atâtea mii de ori în rana veche, deja se vedea aruncată în spatele fiinţei ei fără niciun control asupra sinelui, fără nicio putere de evadare, prea obosită să se mai lupte, cedând presiunii prejudecăţii, a principiilor prestabilite de societatea hipnotizată, oarbă, într-un continuu balans între „ pause” şi „play” , a rutinei groaznice, o repetiţie eternă, o bandă de pick-up stricată, ce redă la nesfărşit aceleaşi sunete.
Se simţea deja pierdută, părea că nu mai exista cale de întoarcere către ce a fost odată LUMEA. Simţea că la un moment dat va face şi ea involuntar parte din DISTRUGĂTORI, va fi doar o formă de posesie a sufletului, va iubi ce i se va impune să iubească, se va dezvolta ca toţi ceilalţi, va fi doar o piesă scoasă din maşina de multiplicat, va fi o păpuşă voo-doo înţepată cu milioane de ace într-un piept prea micuţ, însângerată de urmele vechi ale străpungerii, peste care se înfig în continuu mereu alţi spini otrăviţi, îmbibaţi în fumul toxic al poluării interiorului. Va avea o privire peticită, un trup cusut cu o aţă subţire, aşezat pe o hârtie mototolită şi ştearsă. Va fi încatuşată într-o transă murdară. Se va lupta toată viaţa, şi se va stinge în eşec fără să fi dat niciun scop vieţii ei mizerabile.
Tot acest viitor incert se derula ca un film ce parcă nu se mai sfârşeşte în faţa ochilor ei îndureraţi şi uzi. Ca să schimbe înfăptuirea previziunilor ei, trebuia să schimbe prezentul, trebuia să lupte încă de pe acum pentru ca ghearele EVOLUTIEI să n-o doboare mai târziu. Trebuia să aleagă de care parte a baricadei este, dacă va muri încolţită de maşinării ce o obligă să se transforme, sau dacă va muri ea însăşi fiind o maşinărie.
Totuşi ştia că există şi bunătate picurată din loc în loc. Există varianta că timpul va vindeca răni, că păpuşile se vor trezi din lungul somn în care au stat închise, că tot ce a fost distrus se va reclădi. Deşi abia se poate observa, ea trebuie sa şi-o dorească.
Un etern calm şi pătrunzător dăinuie acolo undeva deasupra vârfurilor de piatră, a străzilor aspre, a urii sufletului omenesc, a zbuciumului, a banului ispititor, a prejudecăţilor şi a greşelilor.
Ea ştia că o natură plină de viată mai există, dar omul limitat e prea ocupat ca să o vadă. Luminile nopţii abia dacă se mai întrevăd printre norii poluaţi, în umbra obscură a masivelor. Un clar profund dăinuie undeva departe, în imensitatea cerului, dar poluarea e mult prea puternică pentru el. Frumuseţea unui ochi de cer ce se salvează din ceaţă dispare făra să fie observată măcar. Asfaltul greu apasă pe un pământ roditor, clădirile înalte iau lumina naturii ce se luptă din răsputeri cu monştrii de ciment. Iar ea, văzând tot, ştiind tot, abătută de pierdere se îndreaptă cu paşi repezi în josul străzii. Tot ce a mai rămas în lungul unui oraş pustiu şi întunecat este fumul de ţigară.
Ce rost are să fi în viaţă dacă de fapt nu trăieşti cu adevărat?
P.S. : i do not own the photos
