Iubiri

~Te-ai uitat vreodata in ochii mei? in felul acela in care parca citesti ganduri? in care poti sa vezi ce simt si ce cred? sa te uiti mai adanc de culoare si anatomie? Ai incercat vreodata sa vezi din ambele perspective? Te-ai framantat sa gasesti un raspuns? Te-ai luptat cu tine insuti? ai reusit sa te convingi si sa fii constient de ce simti in asa fel incat sa nu negi impactul pe care il au momentele asupra ta? Ma intreb daca vreodata ai stat nopti, si te-ai gandit ce sa faci? De ce intreb? Pentru ca nu pari... esti dezinteresat, confuz si las. M-ai dezamagit. Ai fugit. Am crezut ca esti macar capabil sa reactionezi matur la o situatie inevitabila. Am crezut ca o sa ramai, ca o sa alegi " mai bine ", nu " mai comfortabil ". Adesea, oamenii uita ca una din componentele importante ale dragostei este vointa de a iubi. Oare si tu ai uitat?~

~Am ramas cu privirea atintita intr-un punct fix din gol, am oftat prelung, si urma sa ma intorc spre statie, cand vocea rigida a unui tip nervos m-a zdruncinat si m-a readus la realitate. Cred ca si eu, doar stateam in mijlocul drumului holbandu-ma aparent la lantul de masini ce se formase brusc in fata mea. Piedusem si autobuzul... situatia obisnuita. Ma cunoasteam prea bine, stiam ca reactiile mele la prezenta lui sunt pur instinctuale, bazate pe o fundatie solida de sentimente, deci nu mi se putea reprosa ca nu gandeam coerent. Am luat-o pe jos. Era o iarna geroasa. Putina zapada, ceea ce m-a facut sa cred ca magia Craciunului de alta data s-a scurs ca nisipul intr-o clepsidra uzata si intoarsa de prea multe ori. Parca traiam intr-un film alb-negru, vag neclar, monoton, ingropat intr-un realism dur, limitat parca , prin inferioritatea omului, de prejudecati si greseli, de o ceata constanta in principii prestabilite, in prioritati materialiste, in revolte niciodata expuse... Nici nu realizasem cat statusem in frig, si probabil cate masini imi udasera paltonul, timpul statuse pe loc, era o presiune ciudata dar totusi placuta, si un sentiment de nerabdare care incepuse sa reinfloreasca undeva in tenebrele sinelui, si imi tulbura existenta simpla de pana atunci, imi complica gandurile, ma distragea calm si lent intr-o prapastie in care ma aruncasem deja singura. ~

~NU aveam acea siguranta ca eram importanta pentru el indiferent de ce se intampla. Nu puteam sa imi dau seama daca tine la mine cu adevarat sau nu. Nu stiam mereu cum sa-l citesc si acest fapt ma intriga. Mereu m-am bucurat sa stiu ca sunt capabila sa observ detalii care celorlalti le scapa, ca sunt capabila sa inteleg subtilitati si intelesuri multiple in diverse situatii, ca stiu cum sa ma apar prin cuvinte si stiu cum sa imi dau seama de minciuni. Aveam un al saselea simt, ceva ce ma facea sa ma simt speciala, singurul lucru care imi mai ramasese si pe care sa-l pot numi al meu in intregime. Dar faptul ca existau persoane care sa imi insele acest simt, faptul ca el avea aceasta capacitate de a bara analiza mea, faptul ca stia cum sa foloseasca deflexia ma facea sa cred si mai mult ca era persoana de care aveam nevoie pentru a ma provoca, pentru a ma ajuta sa ma depasesc, sa realizez ca uneori am nevoie de prezumtie astfel incat sa nu inec orice posibilitate de a-mi recapata in totalitate increderea in mine.

Cu alte cuvinte, era exact ce asteptam. Pacat ca el nu vedea asta. Il consideram cel mai bun prieten al meu. De fiecare data, insa, cand imi demonstra ca el nu simte acelasi lucru fata de mine, imi spuneam ca o sa incetez in a-l mai cauta. Bineinteles ca nu reuseam niciodata sa ma tin de promisiunea pe care mi-o faceam singura, fapt ce ma demoraliza din ce in ce mai tare. Ma facea sa cred ca sunt incapabila de a ma tine de o hotarare pe care o luasem, in fond, pentru mine.~

~Si ti-ai indreptat atentia catre altcineva. Si mi s-a parut ca nu-ti mai pasa. Dar am tacut. Nu ti-am spus niciodata cat de mizerabil m-am simtit atunci. Nu stiu daca am avut dreptate, nu stiu daca mai conteaza. Cert este ca acea "altcineva" nu te-a vrut niciodata. Avea si ea un "altcineva".~

P.S. : i do not own the photo