Moartea este neasteptata si rece. E incerta si tacuta. E o aluzie la disparitie, o dilema, o umbra... Si impactul primar pe care il are asupra celor ce privesc de pe margine este soc si confuzie. Durerea nu este prima. Si timpul deci nu o vindeca. Timpul te mobilizeaza sa ii intelegi conceptul, sa ii realizezi consecintele, sa iti inradacinezi suferinta si sa o controlezi. Timpul nu sterge, nu uita, nu trece cu vederea. Timpul te indreapta catre al doilea nivel al impactului. Constientizare si agonie. Incepi sa te lovesti de amintiri care iti sunt activate de simturi. Incepi sa scotocesti printre fotografii. Incepi sa regreti ce nu i-ai spus si totusi ar fi trebuit sa auda. Incepi sa te intrebi " cum ar fi fost daca? ". Incepi sa cauti raspunsuri. Te apasa. Sfarsesti in dus, cu ochii plansi, cu un amalgam de sentimente haotice, cu ganduri si intrebari ce nu vor fi niciodata elucidate, cu o durere in piept pe care alta data o credeai o fabulatie din carti, cu urechile vajaind... Si te ridici, si apa curge siroaie, si aburul se imprastie... si cand realizezi ca ceea ce simti nu se va opri niciodata, indiferent ca astepti, acolo, in dus, abia atunci stii ca vei trai toata viata cu urme ale unor bucati sfasiate cu brutalitate din fiinta ta, cu aceiasi presiune in capul pieptului, pe care pana acum nu ti-o explicai, cu aceleasi ganduri triste si amintiri grele, care vor reveni mereu asupra ta, in curbe de intensitate. Timpul nu sterge... nu uita...
P.S. : i do not own the photo
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu